Incurajarea copilului

Incurajarea este mai importanta decat orice alt aspect al cresterii copilului. Este atat de importanta, incat absenta ei poate fi considerata ca o cauza de baza a comportamentului nedorit. Un copil care se poarta urat este un copil descurajat. Fiecare copil are nevoie constanta de incurajare, la fel cum planta are nevoie de apa. El nu poate creste, dezvolta si castiga sentimentul ca apartine fara incurajare. Multe dintre metodele pe care le folosim astazi in educarea copiilor nostri duc la experiente descurajatoare. Fata de copilul mic, adultii par extraordinar de eficienti, par ca au puteri magice. Doar curajul innascut al celui mic il ajuta sa nu renunte de tot in fata acestor impresii. Curajul unui copil, ce lucru minunat! Daca noi am fi in situatia similara de a fi printre giganti, pentru care nimic nu este imposibil, ne-am putea descurca la fel de bine pe cat o fac copiii? Ei raspund la diversele situatii grele cu o dorinta fantastica de a dobandi abilitati si de a depasi sentimentul profund al propriei micimi si inadecvari. Isi doresc atat de mult sa faca parte din familie! Totusi, in incercarea lor de a castiga recunoastere si de a gasi un loc, ei intalnesc in mod constant descurajarea.
Iata cateva exemple:

* Andreea, 4 ani, era in bucatarie, langa masa, privindu-si mama care aranja cumparaturile. Mama a scos din frigider suportul de oua si din sacosa cartonul de oua abia cumparat. Fetita a ajuns la carton, vrand sa puna ea ouale in suport. ,,Nu, Andreea'', a tipat mama. ,,Ai sa le spargi, draga mea, mai bine fac eu asta. Asteapta pana vei fi mai mare''.

Fara sa-si dea seama, oprind-o brusc, mama a descurajat-o pe fetita. Va imaginati ca pana si un copil de doi ani poate sa manuiasca grijuliu niste oua? Am vazut unul punand ou dupa ou in suport. Si ce sclipire de mandrie arata cand a terminat treaba! Si cat de fericita a fost mama de realizarea lui!

*Paul, 3 ani, se imbraca cu salopeta de schi pentru a merge cu mama la magazin. ,,Haide, Paul, vino sa te ajut eu sa te imbraci, tu esti prea mic''.

Paul a reusit sa para ineficient in ochii mamei, care are abilitatea magica de a face lucrurile atat de repede. Descurajat, renunta si o lasa pe ea sa-l imbrace.
Intr-o mie de feluri subtile, prin tonul vocii sau actiune, ii aratam copilului ca-l consideram prost, nepriceput si, in general inferior.
Cand un copil de doi ani vrea sa ajute la stransul mesei, ii luam rapid farfuria din mana spunandu-i: ,,Nu, dragule, ai s-o spargi''. Pentru a salva o farfurie, ,,spargem'' increderea copilului in abilitatile ce-i inmuguresc.
Stam in fata lui- mari, destepti, eficienti si competenti. Copilul isi pune pantofii: ,,Nu, nu ai pus piciorul unde trebuie!''.
  In prima lui incercare de a se hrani, isi murdareste fata, murdareste scaunul inalt si hainutele. ,,Ce mizerie faci!'', tipam, ii luam lingurita din mana si-l hranim. Ii aratam cat de ,,prost'' este el si ce destepti suntem noi. Peste toate acestea, ne enervam cand reactia lui este de a nu mai deschide gura. Incet, incet, ii zadarnicim incercarile de a-si gasi locul in mod util.

Cand un copil face o greseala sau nu reuseste sa atinga un anumit scop, trebuie sa evitam orice cuvant sau actiune care sa arate ca il consideram un esec. ,,Pacat ca n-a mers''.  ,,Imi pare rau pentru tine ca n-a mers''.
Trebuie sa avem clar in mintea noastra ca fiecare ,,esec'' indica doar lipsa unei abilitati si nu afecteaza valoarea persoanei. Curajul se poate gasi la cei care fac o greseala si esueaza, fara sa simta ca le scade stima de sine. Acest ,,curaj de a fi imperfect'' este necesar atat copilului cat si adultului. Fara el, descurajarea este inevitabila.
Jumatate din munca de incurajare a unui copil consta in evitarea descurajarii fie prin umilire, fie prin supraprotectie. Orice facem, daca duce la pierderea increderii in sine a copilului este descurajare. Cealalta jumatate consta in stiinta de a incuraja.